Vecinul

Lipindu-mi fruntea atunci de zidul ud

În liniștea întunecoasă-aud

Cum cântecul tău, încetișor răsună.

Ce-o fi – nu știu ! Dar de durere-i plin

Și sunetele se alungă, lin,

Ca lacrima ce pe obraz se-adună.

Și dragostea, nădejdea din trecut,

Prind viață-n mine, ca la început,

Iar gândul meu, atunci, departe zboară,

Mi-e mintea plină de dorinți și chin

Și sângele fierbinte. Lacrimi, lin,

Ca sunetele, pe obraz coboară.

Mihail Lermontov - Vecinul (fragment)

Cântec

1

Eu n-am știut nicicând prea bine

De-ai râs de visurile mele,

Dar te-am iubit, și dor în mine

Și-acuma clipele acele.

Și te conjur pe bolta mută

A cerului, pe-ntreaga fire,

Pe fericirea mea pierdută:

O, iartă-mi tainica iubire!

2

Tu nu m-asculți! Dar cândva poate

Aceste stihuri nu prea lungi

Ți-or spune dorurile-mi toate

Pe câte astăzi le alungi.

Vei plânge atunci, simțind cum crește

Tristețea arsă de suspine

Pentru acel ce nu dorește

Nici lacrimi, nici dureri străine.

3

Dar lumea nu-mi va ști vreodată,

Nici tu, lumino, n-ai să-mi știi

Iubirea tristă și curată

Cu chinurile ei pustii.

Și totuși, de-aș avea putere

Ce-a fost din nou să retrăiesc,

Mi-ar place-n vechea mea durere

Să-ți spun și acuma: te iubesc!

Mihail Lermontov